4. Vița și mlădițele, războiul și cununa

Deci noi suntem pomii cei noi, sădiți lângă izvorul de apă vie, hrănindu-ne din pâinea vieții, din Hristos, din Cuvântul Său, Biblia. Noi fără El nu putem exista în Împărăția lui Dumnezeu. Hristos spune că Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele (Ioan 15:5) și apoi este repetată de către Pavel în Romani 11:17: “erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit [...] şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului”. Regăsim aici acest concept al dependenței noastre totale de viță, de rădăcină, de Hristos, de pomul vieții.

Dar Hristos vine acum și accentuează o idee în rânduri repetate: Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi [...] Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă, apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină Ioan 15:1-11. Fiul lui Dumnezeu ne vorbește despre a rămâne în El, în dragostea Lui, ca și cum există posibilitatea de a nu rămâne în El. Pare că există opțiunea de a fi aruncat afară, de a arde. La fel ne spune în Matei 5:13-16: Voi sunteţi sarea pământului. Dar, dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni. Dacă nu rămânem în Hristos, în păzirea poruncilor Sale, în cunoașterea Cuvântului Său, în împlinirea Lui, în relație cu Domnul, dacă ne pierdem puterea de a fi martori, de a săra această lume, suntem vrednici de a fi dați afară, lepădați.

În aceeași notă îl regăsim pe Pavel vorbind de evrei (ramurile firești) și ne-evrei (ramurile altoite): “nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.” Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu” (Romani 11:18-22). Pavel ne spune să nu ne îngâmfăm cu mântuirea primită, pentru că a fost primită, nu câștigată de noi, a fost har, nemeritat. Altfel, dacă ajungem să credem că e meritul nostru și ne mândrim cu aceasta, părăsind teama de Domnul, am putea să nu fim cruțați de Dumnezeu, ci tăiați. Noi trebuie să “rămânem” în bunătatea Sa.

Se pare că cineva se luptă, pentru ca noi, mlădițele, ramurile altoite, să nu rămânem în viță, în bunătatea lui Dumnezeu, în dragostea Sa, în păzirea poruncilor Sale. Se pare că avem parte de un adevărat război. “Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: ‘Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu‘” (Apocalipsa 2:7). Ioan ne spune că avem de luptat, iar într-o luptă, unul biruiește iar celălalt este biruit. Și doar cel care va birui va avea parte de Hristos în raiul lui Dumnezeu, de pomul vieții din noua grădină, Eden. Petru ne amintește: "Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită [...] De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos" (1 Petru 5:8; 1:13).

Satana va căuta cu tot dinadinsul, într-un mod foarte planificat și intenționat, să ne biruiască. Pavel le vorbește corintenilor să nu lăsăm pe Satana să aibă un câştig de la noi, căci nu suntem în neştiinţă despre planurile lui (2 Cor. 2:11). Acesta este vrăjmașul nostru, acuzatorul, tatăl minciunii, înșelătorul, defăimătorul. El are planuri, face strategii, iar noi trebuie să cunoaștem felul lui de lucru. Nu trebuie să ne temem de el, ci trebuie să îi cunoaștem planurile. În Efeseni 6:10-18 Pavel ne spune pe larg despre dușmanii cu care luptăm și despre armura noastră ca soldați: Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toţi sfinţii.

Mai sus, îl citam pe Petru, care de două ori ne avertizează să fim treji. Aceasta înseamnă că putem ațipi. Însuși Domnul Isus, leagă vegherea de rugăciune: Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine! Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă” (Matei 26:40-41). Petru, amintindu-și cu siguranță episodul cu pricina din Grădina Ghetsimani, repetă aceeași idee în epistola sa: Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi dar şi vegheaţi în vederea rugăciunii (1 Petru 4:7). La fel și Domnul Isus în pilda celor zece fecioare întărește ideea: Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului (Matei 25:13).

Domnul Isus ne-a spus că duhul este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă. Există o luptă înăuntrul nostru între firea pământească și duhul nostru născut din nou, de care și Pavel ne amintește în Romani 7:22-25: Fiindcă după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?… Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!… Astfel dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.

Deci lupta aceasta se dă pe trei planuri, după cum am intuit: lupta cu diavolul, care ne ispitește, lupta cu firea pământească, care se războiește înăuntrul nostru și, nu în ultimul rând, lupta cu lumea, cu poftele ei, cu acele lucruri care vin din lume spre noi ca să ne atragă, să ne momească, să ne facă să cădem (şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti (Tit 2:12)). Această luptă tripartită nu se va opri decât la finalul vieții. Treaba noastră este să luptăm până la linia de final: Duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur [...] Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea (Filipeni 2:12-13). Pavel s-a luptat până la final:  M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui (2 Timotei 4:7-8). Domnul Isus la fel, a dus până la capăt misiunea pentru care a venit pe pământ: am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac (Ioan 17:4).

Hristos ne atrage atenția că bătălia este reală și trebuie să luptăm. Dar dacă nu veghem, dacă nu bem din apă și nu mâncăm din pâinea vieții în fiecare zi, dacă nu rămânem în Hristos, în viță, în pomul vieții, există riscul real să cădem în ispită, diavolul să ne înghită, lumea cu poftele ei să ne fure, firea pământească să ne biruiască, să încălcăm legământul cu Mirele nostru, așa cum au făcut în rânduri repetate evreii, iar Dumnezeu i-a mustrat și pedepsit. Există pericolul să ni se usuce pomul, să ne fie tăiate ramurile, să fim dați afară și arși (“Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare şi se usucă, apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard… dacă nu încetezi să rămâi [...] vei fi tăiat şi tu” Ioan 15:6, Romani 11:22). Saul a încălcat legământul, iar Duhul Domnului S-a depărtat de la [el] (1 Samuel 16:14), Samson a încălcat legământul de multe ori, până acolo încât Domnul a plecat de la el (“Nu ştia că Domnul Se depărtase de el”, Judecători 16:20). Unii aleg de bună voie să se lase de legământ, să se lepede de credință: căci unele s-au şi întors să urmeze pe Satana (1 Timotei 5:15). Efesenilor le spune Hristos: “Adu-ți dar aminte de unde ai căzut, pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești” (Apocalipsa 2:5), iar laodicenilor “Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:16). Ce dureros este, în loc să fii prietenul lui Dumnezeu, cunoscut de Dumnezeu, să ajungă lui Dumnezeu să Îi fie greață de tine… să ia sfeșnicul unei biserici… ce dureros este ca Duhul lui Dumnezeu să Se îndepărteze de la tine, să nu ai ulei în candelă și la final Hristos să îți spună: Adevărat vă spun că nu vă cunosc! (Matei 25:12)

Am menționat mai sus cuvintele lui Pavel din 2 Timotei 4:7-8 “mă aşteaptă cununa neprihănirii” la finalul alergării. Acum, Dumnezeu vorbește în Scripturi de mai multe ori despre aceasta, chiar de mai multe cununi, ca o încurajare pentru noi ca să ne amintim pentru ce luptăm. În Iacov 1:12 regăsim cununa vieții „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc”. La fel și în Apocalipsa 2:10 „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi… Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții.” Petru vorbește despre această cunună a slavei că nu se poate veșteji (1 Petru 5:4 „Și când Se va arăta Păstorul cel mare, veți căpăta cununa care nu se poate veșteji, a slavei”). Ce interesantă legătură chiar cu psalmul nostru cu versetul 3 (“ale cărui frunze nu se veştejesc”), așa-i? Tot ce vine din Dumnezeu, tot ce își are sursa în El, nu se veștejește, iar acolo la final în prezența Lui, este viață, nimic nu se poate veșteji când ești în Împărăția Lui. Pavel din nou întărește acest lucru în 1 Corinteni 9:25: „Toți cei ce se luptă la jocurile de obște se supun la tot felul de înfrânări; și ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veșteji; noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veșteji”. Ioan, în vedenia pe care o are cu Domnul Isus Hristos, primește acest mesaj din partea Lui în Apocalipsa 3:11: „Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa”. Avertizarea Sa e clară - cineva încearcă să ne ia cununa, ea trebuie păstrată, să fim cu ochii deschiși!

Rămânerea, lupta, credincioșia în legământ și biruința până la capăt sunt în inima lui Dumnezeu pentru mine și pentru tine, pentru biserica Sa, pentru Mireasa Lui. La final vrei să primești cununa, să mănânci din pomul vieții din noua cetate, nu să fii aruncat afară, nu-i așa? Ci dimpotrivă, ai dori să ai parte de ceea ce Hristos lasă ca promisiune: “V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:11). Să nu uităm că acest psalm e despre Dumnezeul fericit și “ferice de omul care…” (Psalmul 1:1a), despre bucuria deplină pe care Hristos dorește să o avem, dacă mâncăm din pâinea vieții și bem din apa vieții în fiecare zi, rămânând până la capăt credincioși legământului cu El, iar la final să primim cununa.